petru jipa

Abia ajuns pe creasta cea de sus a muntelui,
Cu discul soarelui, imens de rosu violent,
Cu gandul sugrumat de intrebare
De ce se scurge timpul peste frumos, ardent?

Blestemul, doar blestemul, renaste peste lume
Destinul ingeresc paleste si discret,
Se pierde-n val de asfintiri si glorii
Povestea omenirii in scancetul cochet.

Cu parul despletit , acoperindu-mi pieptul
Aduc litanie timpului, pierdut in timp,
Sa ard destinul inchegat printre iubiri si glorii
Cu o poveste fermecata. O ruga in Olimp.

Dar, pamantul se grabeste, si blestemul:
Sa nu privesti la soare, caci orbesti!
Aseaza peste ochii mei, nor negru, doliu
Si vantul ma intreaba. Cat iubesti?

Vai, totul se inchide intr -o urna
Si timpul condenseaza in picuri sidefii
Ma uit la cer si norul de pe urma
Imi deseneaza umbra cu norulete mii.

Si ma inalt peste taceri abstracte
Visez iubirile ce s-au pierdut peste iubiri
Tristan , Isolda se intrec cu soapte
Iar julieta este acoperita in priviri.

Scot inima, o smulg, iar vantul geme
Tot spera ca renaste, Prometeu
Doar focul arde-n mine, nu in dogme!
Privesc in ochii soarelui, la Zeu.